Km 99: “Intoarcere la Autobaza Ferentari”

… o sa fie titlul romanului meu de debut, cand voi apuca sa il scriu. Pana atunci, imi anunt intoarcerea aici, dupa o absenta nemeritata si egoista.

Acasa.

PS Azi mi-am castigat prima licitatie pe eBay.

Fagaras

Km 98: Sunt lipsit de cuvinte

… in fata unei asemenea frumuseti.

Km 97: Trei cu Tiberium

Cand mi-am prezentat jocurile preferate, m-a cam durut sufletul sa nu includ in top 10 macar un joc din seria Command and Conquer. Jocurile si povestea C&C imi sunt foarte dragi, motiv pentru care saptamana asta e deosebita pentru mine (ma rog, pe langa faptul ca am o tona de proiecte si mai trebuie sa si ajung acasa ). Dar inainte sa va spun de ce, cred ca ar fi cazul sa ii initiez si pe necunoscatori in lumea C&C.

Pe scurt, Command and Conquer e o serie de jocuri de strategie care se petrec in viitorul mai mult sau mai putin apropiat, intr-o lume invadata de o substanta stranie, de origine extraterestra, numita Tiberium. Fratia NOD, o factiune terorista cu un fundament ezoteric si un interes fatis in tehnologii dubioase (androizi, AI, arme energetice), incearca sa manipuleze lumea cu ajutorul Tiberiumului si a proprietatilor sale stranii; seful NOD, Kane, este un tip lipsit de scrupule, cu origini misterioase (ahem cough Cain si Abel ahem cough). Impotriva lor se ridica o forta militara multinationala, succesoare a ONU, numita Global Defense Iniative sau GDI, care se bazeaza pe tehnologie militara avansata, dar bazata pe modele familiare din prezent (tancuri, transportoare blindate), condimentate cu ceva arsenal futurist (tancuri cu picioare! lasere in spatiu! bang-bang, boom!). GDI (cei buni, cum ar veni) si NOD (cei rai, dar jucatorul e pus si in pielea lor) sunt prinsi intr-o lupta pentru controlul a ceea ce mai ramane din Pamant dupa infestarea cu Tiberium, insa, de-a lungul deceniilor, ambele tabere va trebui sa faca fata si altor pericole…

Si acum, trei chestii interesante care leaga saptamana asta de C&C:

Finalul povestii C&C

Primul joc C&C, denumit retroactiv Tiberian Dawn, a fost lansat in 1995 de studioul Westwood, care crease primul RTS adevarat din istorie: Dune 2. Dupa un prequel de care sunt sigur ca ati auzit, Red Alert, in 1998 s-a lansat partea a doua povestii, Tiberian Sun, care, din nou, sunt sigur ca va este familiar. A urmat un expansion pack, Firestorm, apoi o continuare pentru Red Alert (RA II, evident), apoi… Dezvoltarea jocurilor C&C a cam luat-o pe aratura. In 2006 insa, fanii au fost luati prin surprindere de anuntul unui al treilea joc C&C. Toata lumea a presupus ca acesta avea sa fie epilogul mult asteptat, pe care fanii l-au numit, in onoarea traditiei, Tiberian Twilight. N-a fost sa fie; EA (challenge everything, my ass!) au vrut sa mai stoarca un pic din renumele seriei, asa ca jocul al treilea, numit de fapt Tiberian Wars (de parca precedentele nu fusesera despre razboi?) nu a fost sa fie ultimul.

Suntem in 2010. Martie 2010. In sfarsit, la 15 ani dupa Tiberian Dawn, ne vom putea bucura de finalul povestii, pentru ca pe 16 martie se lanseaza Tiberian Twilight. Adevaratul. Yay!

Jocuri gratis!

Va vine sa credeti sau nu, EA e dispusa sa dea ceva pe moca! Va invit si va recomand cat se poate de calduros sa mergeti pe siteul C&C Classic, de unde puteti descarca atat Tiberian Dawn, cat si Tiberian Sun (+Firestorm). Jocuri istorice, inca foarte distractive, cu un aer deja distins, fiindca RTSurile sunt ca vinurile: le creste valoarea peste ani. (Tot acolo gasiti si primul Red Alert. Da, tot gratis) Merita macar pentru sentimentul de nostalgie de a te reintalni cu jocuri din copilarie. (Cel putin pentru mine astea au fost dintre jocurile formatoare ale copilariei.)

Tiberiumul, facut celebru de…

Daca v-as spune ca un anumit artist pop, foarte celebru si la moda, face referire la Tiberium in cel mai nou videoclip, nu cred ca v-ar fi greu sa va dati seama cine. Daca va este greu, atunci rusine!

Referiri la Star Wars, Dune si C&C? Holy shit!

Km 96: It’s German for “The Bart, The”

6 lire pentru sezonul 5 din The Simpsons = cea mai buna afacere posibila. In onoarea acestei tranzactii, va las cu screenshoturi intamplatoare din episoadele pe care le-am (re)vazut.

S05E04: Rosebud

S05E04: Rosebud

Muuuuuuuult mai multe, dupa salt (merita!).

Km 95: Exit Through the Gift Shop, again

Banksy was… he was… he was… he was… he IS… he is… he is like… like… like… I like him.

Thierry Guetta (aka Mr. Brainwash)

Nu pot sa neg ca am tinut in suflet speranta oarba ca Banksy o sa se strecoare in sala la premiera filmului sau (?) in orasul unde a crescut. Si, pana la urma, as putea sa ma laud ca am stat langa “el”: Dupa ce ultimul intarziat a intrat in sala arhiplina, directoarea cinematografului a zis ironic “Si acum ca a venit domnul Banksy, putem incepe…”, aratand la intamplare spre spatele salii. Intarziatul, care se asezase chiar langa mine (da, ultimul loc gol era langa mine ), statea in picioare ca sa isi dea jos haina. Surprins de privirile tuturor celor care nu intelesesera gluma directoarei (sau poate care sperau ca mine), tipul si-a asumat rolul de Banksy si a facut cu mana, zambind. S-a asezat apoi pe scaun si mi-a zis: “Is this Jackass 3? Cause that’s what I paid to see!”

Am pus mai sus un semn de intrebare langa afirmatia ca filmul i-ar apartine lui Banksy, si asta pentru ca, sincer, e greu de spus daca filmul apartine cuiva personal. De altfel, nici nu este mentinonat vreun regizor la sfarsit. Bineinteles ca filmul e facut de cineva, dar daca v-as spune de cine, v-as strica placerea povestii.

Stai, cum vine asta? Pai s-o spun din start: asta nu e doar un film, asta e un meta-film. Adica, este in aceeasi masura o poveste redata in imagini cat este o relatare a modului in care povestea a fost redata in imagini. De-asta e greu de spus cine e regizorul: o parte din poveste se refera chiar la identitatea lui.

Am mintit cand am zis ca filmul nu e al nimani, fiindca este, fara indoiala, filmul miscarii de arta stradala. Arta stradala este un curent cultural mai fragil si mai efemer decat oricare altele, pentru ca operele sale ajung inevitabl sa fie distruse foarte repede – in numele legii, bineinteles. De aceea, Exit… este considerat de Banksy si de ceilalti artisti din jurul lui ca o marturie esentiala despre munca din spatele artei, lucru subliniat adesea in film. Pacat ca regizorul nu vrea sa inteleaga asta… si iar ajungem la regizor

Hai sa uitam de film putin si sa ne concentram pe arta. Ca documentar despre arta stradala, Exit… priveste artistii si munca lor cu afectiune si entuziasm – ascultati doar melodia de mai sus, care ruleaza pe genericele de inceput si sfarsit ale filmului. Artistul stradal, prin exponenti ca Banksy, Shepard Fairey sau Invader, apare ca un om in primul rand, un om cu o idee, in al doilea rand, si un aventurier care sfideaza pericolele de-abia in ultimul rand. Sa fii artist stradal nu inseamna sa arunci cu idei pe pereti, inseamna sa muncesti si sa risti ca sa demonstrezi ca o idee merita sa fie pusa pe pereti. In esenta, asta e discutia eterna pe tema “Ce e arta?”.

Arta? De la stanga la drepta: Banksy, Shepard Fairey, Invader, Mr. Brainwash

Unii, insa, nu inteleg asta. Un anumit “artist”, a carui identitate nu o voi divulga, apare spre sfarsitul filmului si calca pe spinarea celor dinainte lui pentru a ajunge in varf. De ce sa stai ani de zile lucrand la ideile tale, dezvoltandu-ti identitatea artistica si cizelandu-ti stilul vizual, cand poti sa sari direct in lumea expozitiilor oficiale cu vizitatori de la Hollywood, a vanzarilor de milioane de dolari, a contractelor de design pentru albume de superstaruri apuse? Filmul, deci, se termina pe o nota nu tocmai sumbra, insa putin dezamagita, Banksy exprimandu-si frustrarea cu privire la “progresul” unor contemporani de-ai sai – intr-un fel, asta ar putea fi momentul decaderii intregii miscari artistice, iar verdictul lui Banksy e caustic si elocvent: “Va spun ceva, de acum inainte nu am sa mai invat pe nimeni sa faca expozitii.” … Si totusi, dupa ultimul cadru cu eroul necunoscut (credeati ca Banksy isi dezvaluie identitatea?), tot iti vine sa razi.

I went to the toilet, changed my jacket and my hat, and then I hopped onto the Indiana Jones Train. After that, I tried calling Thierry, but he didn’t answer. I was worried… so I went on Pirates of the Carribbean.

Banksy, despre cum a scapat de garzile lui Mickey Mouse

Ah, si de cate rasete ai parte pana atunci! Fie ca e vorba de limbajul stricat al unui emigrant frantuz in LA, de aventurile deloc dragalase ale lui Banksy si Thierry in Disneyland, de reactia trecatorilor la instalatiile londoneze ale lui Banksy sau de elefantul lui invizibil, filmul e o comedie extraordinara – poate si pentru ca totul e absolut real. Hiper-real, daca stai sa te gandesti putin. Cea mai amuzanta parte pentru mine a fost sa rad ca prostul, singurul din toata sala, atunci cand, timp de cateva secunde, unul din artistii mei muzicali preferati a aparut absolut intamplator pe ecran… proband haine intr-o oglinda. Fantastic.

Multa vorba, multa. Banksy m-ar fi batut pentru asta, poantele lui sunt imediate si concise. O sa inchei spunand ca filmul mi s-a parut excelent, unul din cele mai distractive documentare din ultimii ani (poate doar King of Kong sa se apropie); a fost, evident, o placere in plus sa il vad in orasul lui Banksy, chiar daca omul insusi nu s-a aratat (din cate stim noi, muritorii de rand).

O sa fiu subiectiv si o sa ii ridic nota cu un punct, asa ca 10/10 de la mine.

*nota: toate citatele din film sunt aproximative, nu mi le-am notat nicaieri.

Km 94: Hot Chip – mai pe larg

Va promiteam ieri ca am sa notez in jurnal niste impresii mai detaliate despre concertul Hot Chip.

Poza asta spune totul despre concertul de aseara. TOTUL!

In primul rand, o sa o spun ca sa se stie: avem deja piesa verii. E urmatorul single de pe noul album Hot Chip (cel putin asa au zis aseara), se numeste I Feel Better si este… hm, cum sa o descriu? Sincer, ma duce imediat cu gandul la discotecile autohtone, mai ales cele de la mare si cred sincer ca, daca o promveaza cineva in Romania, o sa ajunga acolo (in discotecile de pe litoral, adica). De fapt, asta e si motivul (vai, ce superficial!) pentru care spun ca e o pretendenta serioasa la titlul de piesa verii, fie ea, fie o alta piesa de pe albumul One Life Stand: We Have Love. I Feel Better, in varianta de pe album, sugereaza o energie tocmai buna de dans, dar in varianta live energia asta latenta este cu adevarat pusa in valoare de formatie, asa ca sa asteptam poate un remix mai apropiat de sunetul live. Cat de energic suna piesa live? Pai… am dansat pana si eu. Gata, cred ca v-am convins.

Acestea ziind fise, sa ne intoarcem putin la formatia care a cantat in deschidere, despre care am aflat ulterior ca se numeste casiokids. Norvegienii (aveau un steag lipit pe un sintetizator) erau foarte dornici sa incerce cat mai multe instrumente cu putinta, dupa cum v-am povestit aseara. Nu am inteles o vorba din ce au zis – normal, doar au cantat pe norvegiana! – insa m-a impresionat stilul lor foarte agil si dezinvolt de a schimba formatia chiar si in timpul pieselor. Va dati seama ca o schimbare de oameni implica si o schimbare de sunet, asa ca era chiar amuzant sa auzi cum un singur cantec este dus in doua-trei directii diferite in doar cateva minute. Totusi, ca opening act, as zice ca Chairlift, cei care au deschis pentru Phoenix, au fost net superiori.

Acum, sa trecem la Hot Chip. Au inceput cu Boy from School, piesa mea preferata din repertoriul lor, pe care sincer nu ma asteptam sa o aud asa de devreme. Au insistat pe partea de ritm, au cam eliminat portiunile melodice, melancolice care dau consistenta cantecului pe album, insa per total a fost o interpretare buna. Nu atat de buna pe cat asteptam de la piesa mea preferata, dar okay pana la urma. Au trecut apoi fara oprire la Hand Me Down Your Love de pe noul album, pe care au incheiat-o (soc!) cu o bucatica la pian din melodia de generic de la Twin Peaks. Uau, jizz in my pants! (Metaforic vorbind.) Au continuat cu One Pure Thought, o preferata a publicului de pe al treilea album; a sunat excelent, rifful de chitara s-a legat surprinzator de bine de ritmul electronic, insa partea cea mai interesanta (si nostima, dupa cum puteti vedea in clipul de mai sus) a fost folosirea unor instrumente mai neconventionale.

A urmat o selectie foarte consistenta din cantecele de pe album – cam toate, de fapt. Au lipsit vreo doua piese, printre care, in mod dezamagitor, Slush, fata de care am o legatura sentimentala. Dupa cum am spus, I Feel Better a sunat extrem de bine, foarte energica; a pus publicul in miscare aproape la fel de tare ca hiturile mai vechi. Ca tot vorbim de lup, printre atatea piese noi, au gasit de cuviinta sa cante si Over and Over, care a innebunit pur si simplu publicul. Dans, sarituri, fluieraturi, tipete – tot tacamul. Si, evident, toata lumea a inceput sa tipe K-I-S-S-I-N-G-S-E-X-I-N-G-C-A-S-I-O etc. Sublim. Membrii Hot Chip nu s-au sfiit nici ei sa cante cu schimbul la multimea de sintetizatoare din dotare, plus ca au avut nu mai putin de patru solisti.

Prea mult text!!! Pe scurt: un concert excelent, incredibil de energic si distractiv, cred ca prima data cand am fost la ceea ce poate fi numita o discoteca live. De fapt, tocmai de-asta mi-ar face maaaare placere sa vina Hot Chip la Bestfest anul asta, ca sa arate si romanului mare amator de [introduceti gen de muzica electronica de care sunteti disperati] ca nu toata muzica electronica trebuie sa fie super-hiper-ultra-repetitiva, mult prea serioasa, mult prea putin melodica si ca electronic nu inseamna doar ce iese din mana DJului, ci poate fi cantat si live. Ar cam fi nevoie de o asemenea lectie.

Ca de obicei, astept injuraturile Dvs.

Km 93: Hot Chip – scurte impresii

Hot Chip

Tocmai am venit de la concertul Hot Chip. Ma intrebati cum a fost? Pai, sa vedem:

• in deschidere a cantat o formatie norvegiana unde absolut toti membrii au schimbat instrumentele dupa piese sau chiar in timpul lor; fiecare membru a cantat la fiecare instrument pana la urma (mai putin bateristul);
• Hot Chip au cantat o parte din melodia de generic de la Twin Peaks;
• era sa fiu strivit de multimea care sarea ca nebuna la Over and Over;
• mi-a cazut memoria din aparatul foto de la atata zbenguiala la Ready for the Floor;
• tot la Ready for the Floor, am inceput sa nu-mi mai simt picioarele; noroc ca a fost ultima piesa de la bis.

Normal ca a fost superb!

La o beuture

Maine, o descriere mai pe larg, plus poze (gasiti cateva pe flickr, link in dreapta), plus filmulete.

Km 92: Phoenix cu intarziere

…4 luni intarziere, mai exact. Nu stiu de ce, dar nu am reusit pana acum sa va arat cum a fost la concertul Phoenix din octombrie (desi curiosii puteau sa inspecteze pozele de pe linkul de flickr din dreapta). Imi pare rau ca sunetul e oribil, iar filmarea cam aiurea, dar va puteti face macar o idee.

Maine sper sa am materiale video noi de incarcat

Km 91: Exit through the Gift Shop

Filmul lui/despre Banksy, Exit through the Gift Shop, o sa aiba premiera la Bristol vineri, 5 martie, la ora 18:10.

Filmul lui Banksy. Premiera. In orasul lui Banksy.

…

Concluzie: Trebuie sa fotografiez toate persoanele din sala, poate-poate il prind pe ilustrul necunoscut

Km 90: You can do no wrong

… in my eyes.

That’s why your mistakes are a magnet to my compass.

Yes, I know I broke two of my internal rules for this diary, but you know what they say: Screw the rules, I have green hair.

Km 89: Fosile

Mai exact, cele mai dragute fosile posibile! Le-as imbratisa, daca n-ar fi doar niste desene pe o foaie de hartie aflata la mii de kilometri distanta.

Sa nu-ti vina sa le imbratisezi?

Daca va intrebati ce rost are pagina asta de jurnal… nu incercati. Cred ca vroiam doar sa observ cum lucrurile pe care le iubeam la 10 ani se intalnesc cu iubirea mea de la 20. Sau poate imi plac pur si simplu desenele cu fosile.

Km 88: Happy Anna Howard Shaw Day!

Vorba din titlu ii apartine domnisoarei Lemon.

Km 87: Mixomatoza

De ce dracu’ stau treaz la ora unu cand maine ar trebui sa analizez automate nedeterministe, sa proiectez circuite, sa invat o masinarie sa ma bata la X si 0 si, mai ales, sa ma uit la Lost?

Iepuras prost si bolnav ce sunt!

Titlul e pus ca sa dovedesc ca denumirile stiintifice se pot traduce si pe romana. Deci, trilobiti, da?

Km 86: The Box (2)

The Box (2)

“I heard he wrote you a song/But so what/Some guy wrote 69/And one just ain’t enough.” (am auzit versurile astea cand ieseam din sala de cinema; cine se prinde primeste o bere )

Km 85: The Handshaking Lemma

Azi mi s-au intamplat chestii in perechi:

• doua episoade din Lost
• doua realitati paralele in acelasi Lost (un caz de indeterminism fizic)
• apropo, la primul curs, am discutat despre indeterminismul matematic
• doua fenomene meteorologice am traversat in doar 10 minute, in drum spre scoala: o ploaie marunta si rece, urmata de o ninsoare cu fulgi uriasi
• doua cursuri am avut azi
• intre ele, am avut doua ore in care sa ma delectez cu ce nu apucasem sa vad din Lost
• doua pachete/colete mi-au sosit prin posta

As putea continua sa vad dublu peste tot in jur, dar o sa trag linie aici – fara sa adun.

Km 84: Lista e in eter

Cica am terminat de compilat lista listelor, cea cu preferintele mele din toate timpurile. Asta.

Altceva? Atat.

Km 83: Chernobyl Green

Ieri, am:

• vazut Marte stralucitor langa luna plina
• jucat un “tzaca” pe multipli de 3 si 7
• baut o gramada dintr-un cocktail de un verde radioactiv, cu ocazia sus-numitului joc
• invatat cum sa injur pe vietnameza
• uitat intre timp cum sa injur pe vietnameza
• ajuns la camin dis-de-dimineata, pe un frig incredibil
• vazut cum ninge cu fulgi sferici, ca un fel de micro-grindina, si cum se depun respectivii fulgi pe asfalt, ca si cum cineva ar fi varsat sare pe jos

Azi am:

• oprit ceasul sa sune abia la 10:30
• fost prin centru in cautare de obiecte de pe o lista scrisa de cateva zile
• gasit prea putine dintre respectivele obiecte
• admirat un Ferrari atat de mult, incat aproape am uitat sa ii fac poza
• facut niste poze.

Coduri secrete, pesemne.

Banksy pe toate drumurile.

Unde dai si unde Banksy...

In fata spitalului, daca va vine sa credeti.

Ca tot vine Olimpiada.

Da, da.

Poetry in motion.

Cum putea sa se auda!!!

Km 82: Instantanee ale bucuriei

Sau mini-bucurii, le-as putea numi. Sunt acele mici artefacte materiale care iti dau o stare de… daca as fi hot, i-as zice beatitudine primara . Adica, te uiti la un amalgam de plastic, hartie si metal si iti vine sa zambesti. Si nu e vorba doar de bucuria mea, o, nu! Astazi imprastiem bucuria!

Am bagat mana in buzunar si am scos exact cat aveam nevoie pentru autobuz!

Inceputurile unei colectii de muzica. A noastra.

O bucurie tripla pentru Elbu! (Din pacate, manusile nu se mai vand.)

Un magazin de media a dat faliment. Necazul unora, bucuria altora. A fanilor The Simpsons, mai ales!

La Sainsbury's am gasit miere romaneasca! "Sourced from the regions around the Carpathian Mountains." Nu, zau?

In sfarsit, mi-au venit timbrele pe care le-am comandat saptamana trecuta!

Cand am vazut timbrele, m-am gandit automat la asta.

Km 81: Restante la cinema

De cand mi-am intocmit topul personal pentru anul 2009, am mai acoperit cateva lacune in lista de filme de vazut pe anul trecut – unele pesemne ca ar fi prins topul, altele nu. Iata, deci, ce filme am vazut in ianuarie 2010:

Up in the Air, regia Jason Reitman

O drama-comedie ca in Vechiul Hollywood, unde scenariul, nu regia, era rege. Spun asta pentru ca scenariul este extraordinar de slefuit, tonul si viteza povestii sunt perfecte, dialogul este suficient de incarcat incat sa-ti puna la treaba atentia, dar suficient de relaxat incat sa nu te plictiseasca. George Clooney isi joaca perfect rolul de semi-mizantrop pragmatic care nu cunoaste dorul de casa. Poate ca mesajul filmului este cam evident si un pic prea melodramatic, dar chiar si asta se potriveste cu ideea unui scenariu scris parca de maestrii Hollywoodului anilor ’40-’50. 9/10 de la mine. (Mai multe o sa discut cu ocazia unui viitor articol despre pariurile la Oscar.)

Inglourious Basterds, regia Quentin Tarantino

Acum vreun an si jumatate, cand am citit scenariul de la Basterds aparut pe net, am fost impresionat in general de poveste, dar m-a deranjat cumplit ultima replica (nu va stric surpriza), pentru ca mi s-a parut culmea arogantei unui tip si asa arogant. Vazand filmul, insa, trebuie sa-i dau dreptate: Basterds e poate cea mai mare realizare cinematografica a lui Tarantino. Desi nu e la fel de memorabil ca Pulp Fiction, filmul da dovada unui regizor mai matur, care stie sa se joace mai bine cu influentele sale eclectice. Si cand spun eclectice… sa vedem, incepand de la coloana sonora care sare de la muzica de film italian din anii ’70 la muzica de cafenea din anii ’40 la David Bowie (!), trecand prin variatia tematica de la film de razbunare la comedie neagra, de la drama de razboi la thriller, si ajungand la referintele subtile la arta cinematografica (replica Shoshannei despre cum ii trateaza francezii pe regizori cred ca a ridicat sala in picioare la Cannes), in ansamblu, un amestec eterogen pe care numai Tarantino il poate lega intr-un film de actiune cu mult umor si mult mai mult stil. Superb. 10/10. (Din nou, sansele la Oscar le voi discuta in alt articol.)

Sherlock Holmes, regia Guy Ritchie

Film cu supereroi+secol XIX cu tendinte steampunk? Uau, normal ca vreau sa il vad! Un fel de Iron Man 1.5, cu Robert Downey Jr. pus iar in rolul supereroului (nu-mi spuneti ca Holmes cel din film e erou obsinuit!) atat de neplacut ca personalitate incat e adorat de toata lumea. Jude Law se descurca de minune in rol de sidekick si chiar il eclipseaza pe Downey in mai toate scenele in care sunt impreuna – pesemne ca accentul englezesc fortat ii mai fura lui Downey din carisma. Rachel McAdams nu mi s-a parut prea convingatoare, insa interactiunea ei cu Holmes e suficient de originala si de neprevazuta – cumva asemanatoare cu Pepper Potts din Iron Man (imi pare rau ca tot apelez la comparatia cu filmul ala, dar e evidenta). In ansamblu, un film lejer, care dilueaza intrucatva personajul lui Holmes, dar ramane antrenant pana la final multumita naratiunii destepte. Ma bucur enorm ca filmul a avut incasari mari in ciuda lansarii intr-o perioada net dominata de Avatar, pentru ca asta garanteaza un sequel cu Moriarty, asa cum ne-a promis sfarstiul filmului. Ma intreb cine o sa-l joace… 8/10 de la subsemnatul.

Whip It, regia Drew Barrimore

Un film foarte lejer, dar suficient de amuzant si axat pe un sport cel putin straniu – derby pe patine cu rotile. What? In fine, Ellen Page parca joaca acelasi personaj din Juno, dar nu ma supar, pentru ca e carismatica, iar scenariul te face sa-ti pese de ea. Umorul e in general proaspat si neasteptat, dar mesajul moral al filmului mi s-a parut cel putin dubios. Filmul primeste insa puncte subiective in plus multumita cadrului de vizionare si companiei selecte. Deci, 7,5/10 sa fie. (Ma intreb de cand nu am mai scris virgula zecimala in loc de punct.)

The Lovely Bones, regia Peter Jackson

Aoleu, de unde sa incepem? Filmul asta e “a mess” cum ar spune vecinii mei. Jackson avea de ales o directie tematica pentru filmul sau despre o fata violata si ucisa care isi priveste familia din rai, si, nefiind hotarat, le-a ales pe toate. Ca atare, filmul nu stie cand e amuzant, cand e serios, cand e sinistru, cand e tensionat… Nu prea a ajuns sa-mi pese de fata si de calatoria ei in lumea de dincolo, nu prea a ajuns sa-mi pese de tragedia parintilor (Mark Wahlberg, invata sa joci, te rog), nu prea a ajuns sa-mi pese de criminal si de soarta lui etc. Singurul fir narativ care mi-a captat cat de cat interesul a fost cel al surorii fetei, care incearca sa faca pe detectiva. In rest, povestile sunt atat de diluate si de lipsite de o focalizare clara, incat nu am putut sa ma simt atasat emotional de ele. In plus, efectele speciale din care au construit imaginea Raiului vazut prin ochii unei fete de 12 ani, desi tehnic impresionante, mi s-au parut de o dulcegaraie enervanta, ca o cutie de bomboane de ciocolata romanesti ieftine. Cam bleah filmul din punctul meu de vedere. 5,5/10, sa zicem.

Km 80: Horchata

Mentionez ca nu am baut niciodata horchata.

In fine.

Intorcandu-ma astazi “acasa”, am descoperit in dulapiorul de posta, in dreptul literei O, imaginea familiara a biletului colorat. Numai ca acum nu era verde sau rosu, ci galben.

Biletul galben.

Imi dau acum seama ca nu am scris niciodata in jurnal despre asta: cand primim un pachet sau o scrisoare privata, el/ea este pus/a deoparte, iar prezenta sa ne este anuntata cu un astfel de biletel. Apoi, intre 3 si 6, putem sa batem frumos la usa administratorei (foarte de treaba, de altfel) si sa ne revendicam posta. Pierdem biletul colorat, castigam… ceva.

Intrebarea e: ce pachet sa imi fi venit? Nu asteptam nimic anume. Hmmmm…

Pe la 5 dupa-amiaza (seara?), am facut cunostinta cu pachetul.

Pachetul.

“Optical media”, zici? Hmmmm la patrat…

Awww... Si nu ma refer la fata tipei!

Deci, colectia *noastra* de muzica a primit azi doi membri noi!

Da, doi, pentru ca azi m-am plimbat si eu prin magazine de muzica. Le simteam dorul, sincer sa fiu. In Romania sunt mult prea rare. Supermagazinele media gen Diverta sunt prea diluate si au o atmosfera prea eterogena – nu simti ca esti intr-un mediu cultural, ci intr-unul comercial. In schimb, cand intru in Fopp sau in Rise, ma simt inconjurat de muzica si filme si carti in primul rand, si abia apoi de preturi sau de dorinta de a cheltui bani.

In fine, ceea ce vreau sa spun este ca (gasp!) imi place sa fac ceea ce altii ar numi shopping – dar in magazinele de muzica, n.b.! Atat de mult imi place, de altfel, incat mi-e rusine sa spun ca am facut si poze. Dinauntrul si dinafara vitrinelor.

Dar mai intai sa nu uit sa ii multumesc calduros binefacatoarei mele si sa ii zic: stiu.

Pe langa Foppul fara sot. (Ca tot e 15 ianuarie.)

Pitchfork, ei?

Vinil, ei?

Conspiratii, ei?

Filmul care m-a convins sa nu ma mai apropii VREODATA de foarfece.

Poza facuta cu ore bune inainte sa primesc pachetul.

Km 79: Wait for the season to come back to me

In ultimele 24 de ore s-a pus pe nins, iar eu m-am pus pe munca.

Brandon Tower printre crengi.

O cladire. Na.

Copacul si oglinda.

Oglinda si copacul.

Oglinda si oglinda si oglinda si oglinda...

Vedeti bulgarele pe care l-a aruncat tipul ala?

Royal Fort.

Un scaun.

De luni de zile vreau sa fac o poza lazeii asteia.

Nu mai zic ce e asta.

Si nici asta.

Si nici asta.

Nici macar asta!

Km 78: Up in the Air

Keep calm and carry on.

Nori, nori, nori peste Europa. => Nu am vazut nimic in afara de niste varfuri de Carpati prin tara de bastina.

Sunt atat de batut in cap incat am crezut initial ca sfera din spate e Luna. Nu era.

Bucegii. Cred.

Cariera de la Lespezi. Cred.

Piatra Craiului, Leaota si Bucegii. Cred.

O padure-Tiranosaur prin Cehia. Ai naibii cehi! Oare deasupra Cehiei eram?

Cand am ajuns deasupra Londrei, am mers in cerc ceva timp ca sa nimerim aeroportul. Avionul abia atingea cu burta stratul de nori, si simteam in mine tensiunea asteptarii. “Hai, bre, odata, treci prin norii aia sau ce?” Pana la urma, am inceput sa coboram prin nori. Alb perfect in jur, ceata cea mai cea, parca am fi coborat in transeele unui razboi cu perne. Norii incep sa se rareasca, se vede lumina si…

Uau, la asta nu ma asteptam. Am coborat sub stratul de nori, dar sub noi era altul. Era un fel de sandvis nori albi – cer albastru – nori albi. Pacat ca nu am putut sa fac poze, era straniu sa vezi marea albastru unindu-se cu DOUA mari albe la orizont.

Deasupra Angliei, un elicopter militar negru si dubios (un Black Hawk? sau poate ceva stealth?).

Zici ca e posterul la Up in the Air. Hei, asta-i titlul articolului!

In rest, la aeroport a fost okay. Am avut noroc sa imi fie acceptat biletul de intors pe tren (valabil o luna, incepand cu 12 decembrie. dodged a bullet there.), am avut timp berechet sa prind trenul spre Bristol. Anglia e inca sub zapada, sud-vestul mai mult ca Londra si sud-estul. In Bristol, m-am ajustat din reflex la traseele obsinuite. Autobuzul 8 (nu 9!), ma opresc la Victoria Square, imi tarasc bagajul (au lipit bilet cu Heavy pe el la aeroport!) prin cimitir pana la camin si acolo… surpriza! Nu imi merge cartela de acces. Bafta pe mine, ca am prins pe cineva care intra si mi-a dat drumul. Camera de camin racoroasa, dar ma asteptam sincer sa fie mult mai rece. Laptopul la loc, ibricul pornit. Incepe sa ninga.

Mai tarziu, intalnire pentru cursul de HiTec Enterprise – avem mai putin de o zi sa terminam proiectul. In 3-4 ore facem mai putin decat ma asteptam. Afara e un frig incredibil, parca incearca sa-mi manance plamanii pe dinauntru. Sainsbury’s sa imi iau niste cereale de am vazut in reclama la MTV Two. Bune, dar cam dezagregate.

Am adormit fara sa vreau la zece si ceva.

M-am intors.

Km 77: It’s hard to make the good things last

Stiu ca atunci cand o sa realizez* ca sunt prea departe sa ma pot intoarce acasa cand vreau, o sa ma loveasca o panica oribila.

Nu vreau sa devin melodramatic si patetic** in articolul asta, desi am toate motivele*** sa fiu.

Cea mai frumoasa muzica din lume. E dor.

*stiu ca pe limba romana nu inseamna acelasi lucru ca pe engleza, dar aici se potriveste (vezi cantecul)

**aici chiar nu inseamna acelasi lucru ca pe engleza

***4 luni de motive

Km 76: I’m stuck in the TARDIS

Oh, boy…

Asta ar fi trebuit sa fie postarea in care imi luam ramas bun de la Romania pentru vreo doua-trei luni de zile si va spuneam ca am sa revin cu impresii despre calatoria inspre Anglia inzapezita.

Doar ca Anglia nu m-a vrut inapoi. Cel putin, pentru moment.

Da, mi s-a anulat zborul din cauza vremii si trebuie sa plec abia marti de dimineata. Plusuri: ore pretioase in plus alaturi de scriitoarea mea preferata. Minusuri: trebuia sa lucram la un proiect de grup care trebuie predat miercuri. Daca privesc asa lucrurile, plusurile depasesc net minusurile. Si totusi, ma simt deprimat si ranit sa aflu cu 6 ore inainte ca nu zbor.

Km 75: Un an bun pentru… erm, corpuri

Uite asa, in prag de plecare, am hotarat sa imprumut fraiele blogului unui oaspete de seama. Nu stiu daca o sa fie singura persoana careia o sa-i dau voie sa imi mazgaleasca afectuos (sau nu) prin jurnal, dar mi se pare firesc sa fie prima. Si pentru ca tot suntem sub zodia topurilor de final de an, plus ca eu nu am nici cea mai vaga idee despre ce se intampla in domeniul de fata (rabdare, vedeti imediat despre ce e vorba), doamnelor si domnilor, fara alte amanari, va las in compania unei scriitoare mai bune ca mine. Scriitoarea mea preferata, de altfel.

(e vorba de blanche, pentru cine nu si-a dat seama. durr, era si greu. ah, si am “rupt” articolul pentru ca era giganorm si ocupa tot jurnalul.)

de la Blanche citire:

Pentru ca nu mai e mult pana cand New York Fashion Week da startul colectiilor de toamna-iarna 2010/2011 si pentru ca suntem la inceput de an, m-am gandit sa fac un top al colectiilor prezentate pe podiumuri in 2009. Criteriile mele se bazeaza pe creativitate si purtabilitate, dar si pe gust personal, evident. Topul va fi impartit in doua – voi incepe cu 5 colectii care m-au dat pe spate in colectia de toamna-iarna (puteti inca lua inspiratie din ele pentru lunile friguroase ramase: ianuarie, februarie); voi continua apoi cu alte 5 colectii din sezonul ce urmeaza (si, sincer, abia il astept), sezonul meu preferat: primavara-vara.

Sa purcedem, deci…